Motivatie

2 oct. 2013

gând după gând

gând după gând
îngânând, regretând
coborând, suspinând
apărând, dispărând,

roșie marea rănită în gând,
gesturi ratate, demult regretând,
te știu aievea, dar pleci suspinând,
te văd iar alături dar vii dispărând.

ești lângă mine, dar ești doar în gând,
vorbești doar cu mine, cu vorbe mă-ngân,
mă urc lângă tine, te simt coborând,
dispar dintr-o dată, iar tu apărând

revedere

te-am recunoscut în ultima zi,
dinaintea revederii noastre,
te măcinase timpul ca pe mine
și acum arătai precum rugina copacilor.

frunzele-ți cădeau pe pământ
iar albul ochilor cerea îndurare,
cărai apa cu pleoapele închise,
măturând țărâna cu amintiri netrăite.

m-am aplecat deasupra neantului,
și-am ridicat de jos nimicul ce sta între noi ...
am obosit de aceeași mișcare, mereu
și-am zăbovit în zadar așteptând,
așteptând ...

te privesc dar nu văd prin tine
spulber trecutul, prezentul pierdut,
și mâine e una cu ieri și mai mult,
geneza e rece, pământul e surd! 





A venit toamna

Zilele trecute, probabil sub presiunea norilor și a ploii, dincolo de o ușoară răceală, m-a încercat o melancolie specifică celui de-al treilea anotimp. M-am așezat în fața foii albe și, mânat de o oarecare inspirație lirică, am început să aștern pe hârtie:

"A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva, cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta..."

M-am uitat în jur, nu era nimeni care să-și aștearnă pledul de umbră pe umerii mei încovoiați de febră, așa că, încurajat de genialitatea neașteptată am continuat:

"Mă tem ca n-am să te mai vad, uneori, că or să-mi crească aripi ascuțite până la nori,
ca ai să te ascunzi într-un ochi străin, și el o să se-închidă cu o frunza de ..."

Nici până azi nu am reușit să închid cercul perfecțiunii poetice adăugând ultimului vers cea din urmă rimă ... Sub acțiunea unei pilule, febra a dispărut și odată cu ea inspirația...

Azi în drum spre casă, din difuzoarele radioului mi-a fost dat să aud sub rostirea unui menestrel oarecare:

A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.

Mă tem ca n-am să te mai vad, uneori,
că or să-mi crească aripi ascuțite până la nori,
că ai să te ascunzi într-un ochi străin,
și el o să se-nchidă cu o frunză de pelin.

Şi-atunci mă apropii de pietre și tac,
iau cuvintele și le-nec în mare.
Șuier luna și o răsar și o prefac
într-o dragoste mare.

Iată, mi-am zis, la ce sunt buni poeții: să adune din univers fărâmele noastre de geniu accidental și să le compună în opere nemuritoare, pe care noi, regăsindu-le, să le recunoaștem ca fiind ale noastre ...

de moarte bună

de moarte bună, 
niciodata nu mori, la timp, 
de aceea iau pumnalul și-l înfig în pământ, 
iau ștreangul de un capăt 
și-l atârn de ultimul colț al Lunii,
apoi trag tare de o ultima toartă a orei 
să-i smulg ultima secundă ...