A venit toamna

Zilele trecute, probabil sub presiunea norilor și a ploii, dincolo de o ușoară răceală, m-a încercat o melancolie specifică celui de-al treilea anotimp. M-am așezat în fața foii albe și, mânat de o oarecare inspirație lirică, am început să aștern pe hârtie:

"A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva, cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta..."

M-am uitat în jur, nu era nimeni care să-și aștearnă pledul de umbră pe umerii mei încovoiați de febră, așa că, încurajat de genialitatea neașteptată am continuat:

"Mă tem ca n-am să te mai vad, uneori, că or să-mi crească aripi ascuțite până la nori,
ca ai să te ascunzi într-un ochi străin, și el o să se-închidă cu o frunza de ..."

Nici până azi nu am reușit să închid cercul perfecțiunii poetice adăugând ultimului vers cea din urmă rimă ... Sub acțiunea unei pilule, febra a dispărut și odată cu ea inspirația...

Azi în drum spre casă, din difuzoarele radioului mi-a fost dat să aud sub rostirea unui menestrel oarecare:

A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.

Mă tem ca n-am să te mai vad, uneori,
că or să-mi crească aripi ascuțite până la nori,
că ai să te ascunzi într-un ochi străin,
și el o să se-nchidă cu o frunză de pelin.

Şi-atunci mă apropii de pietre și tac,
iau cuvintele și le-nec în mare.
Șuier luna și o răsar și o prefac
într-o dragoste mare.

Iată, mi-am zis, la ce sunt buni poeții: să adune din univers fărâmele noastre de geniu accidental și să le compună în opere nemuritoare, pe care noi, regăsindu-le, să le recunoaștem ca fiind ale noastre ...