Motivatie

5 aug. 2012

Ia te uită! ăsta e blogul meu.

... deschis acum 2 ani jumate, reactivat în septembrie 2011 odată cu lansarea PNR și abandonat în februarie când am ieșit din proiectul PNR devenit, în fapt, PMN.

*

Bleen a început să scrie în urmă cu 4 ani și a perseverat cu o frecvență de 1 articol pe zi. Acum are o oarecare notorietate și un cuvânt citit de câteva mii de internauți. Eu de ce nu aș face asta? La urma urmei nu contează despre ce scrii, cum scrii, cât important e să scrii ceea ce vezi, înțelegi și crezi. Articolele nu trebuie să fie lungi, sofisticate, pretențioase. Trebuie să fie oneste. Cât despre subiecte: puzderie. Ai ochi, urechi, mirare, furie, bucurie, ceea ce poate fi suficient. Desigur toate acestea trebuie să fie fierte la focul mic al perseverenței.

Blogăreala nu este un exercițiu pentru cititori cât unul pentru sine:
  1. Este un jurnal al vieții tale, în care poți înregistra toate stupizeniile cu pretenție de gesturi, fapte, gânduri pe care le poți crede la temperatura momentului ca fiind mărețe.
  2. Este ocazia unică din zi pentru a rememora vorbele, faptele gesturile și, eventual, de a scăpa de frustrarea ratării zilei ce a trecut prin perspectiva promisiunii zilei ce va veni.
  3. Când scriu sunt nevoit de a consulta dex-ul, ro-en, en-ro, enciclopedii online, wiki, ziare, reviste. Deci vrând-nevrând mai pun ceva la bruma de zacuscă culturală dobândită autodidact și superficial de 40 de ani.  

*

Trăiesc de peste 30 de ani în Galați și m-am săturat. Vreau să părăsesc orașul ăsta prăfuit, monoton, stupid și leneș. Simt cum spiritul ăsta mă învăluie și mă transformă într-unul de-al lor, stupid, prăfuit, monoton.

Dincolo de alte orașe mai mari sau mai mici ale țării, Galați-ul  este orașul-bloc prin excelență. Comunitatea locală, este inexistentă, fiecare dintre noi trăind izolați în apartamentele din prefabricate de beton. Campaniile electorale sunt duse cu megafonul, afișul sau goarna. Sfârșitul de săptămână este petrecut în curtea blocului, la un grătar cu bere, în grădinile arse de soare și împrejmuite cu garduri din sârmă ruginită ori în garajele de beton încins dar sub care fiecare și-a săpat un beci pentru a-și ține vinul rece. Muzica lăutărească, de cele mai multe ori cu accente orientale acoperă amestecul de glasuri răstite și hodorogite de tutun sau băutură.

Cu o populație de 80 de mii în 1950 industrializarea forțată varsă peste 100.000 de țărani din localitățile învecinate în noile cartiere de blocuri. Comunitățile rurale cu care aceștia erau obișnuiți sunt înlocuite de asociațiile de bloc, organizațiile de partid și ordinea proletară.

Treptat, odată cu fundamentarea proprietății de stat, cultivatorul de odinioară se transformă în culegătorul de bunuri din avuția comună, o formă de furt pe care penalul colectiv o grațiază mereu și o legitimează pervers, tăcut, transformând-o treptat într-o complicitate permanentă: un cornier, un rulment, o bucșă sau o bobină de sârmă este transferată zilnic din gestiunea societăților de stat în balcoanele blocurilor din prefabricate.

Harnic cât fusese țăran, muncitorul se transformă treptat în mimul muncii proletare descrise de manualele revoluționare ale anilor 50-60. Spre anii 80 lozinca lozincilor era: "Noi ne facem că muncim, ei se fac că ne plătesc". Cornierele, țevile transferate din avuția de stat în cea privată încep să închidă balcoanele-magazii, aducând astfel la vedere o realitate cunoscută și acceptată de fiecare.

La finele anilor '80, mai bine de 300.000 de proletari, ingineri și, eventual, intelectuali populau spațiul cenușiu al orașului. O masă inertă, cuplată la frecvența celor trei schimburi ale industriei siderurgiste de foc continuu.

După 1990, complicitatea continuă, însă dintre noi se ridică întreprinzătorii privați care vor aduce furtul la dimensiuni industriale. Acum doar foarte puțini, mai ales ultimii onești rămași de căruță, mai fură cornier pentru balcoane căci, sub privirile vigilente ale societăților private de pază, pe poartă mai ies ilicit doar transporturi organizate.

Din 1990 până astăzi nimeni nu a condamnat obiceiul transferului oneros din avuția statului în cea privată. Condamnarea furturilor mărunte cu care am fost obișnuiți ar fi trebuit condamnate oficial odată cu condamnarea comunismului. Tot astfel ar fi trebuit explicit condamnate practicile periferice ale societății noastre multilateral pervertite: atribuirea posturilor pe sistemul de pile și relații, munca la stat ca protecție socială a familiei privilegiate (practică care a infestat astăzi, dincolo de primăriile și instituțiile administrației locale și universitățile și școlile de stat), descurajarea muncii și încurajarea simulării acesteia.

Privatizarea indiană a SIDEXULUI și economia de piață au stins treptat avântul siderurgic. Populația s-a redus la 240.000 iar parte din ea se poate vedea în zilele caniculare de-a lungul Falezei Dunării, pe terase ori la ștrandul de la Turn. Inițiativele private, episodice și lipsite de entuziasm se reduc la magazine mici, câteva firme de construcții care au monopolizat lucrările finanțate de stat și câteva zeci mai mici trăind la umbra primelor. Modernizarea orașului se face lent și haotic, asfaltările străzilor mai ales înainte de alegerile locale, lucrările depășesc mereu cu luni nenumărate termenele finale, șantiere sunt abandonate cu lunile fără ca nimeni să spună de ce, bugetele sunt topite instant în proiecte cu efecte cvasi-invizibile.

Așa cum spuneam, vreau să plec de aici. Voi merge în București. Din lac în puț veți spune și veți avea probabil dreptate. Dar sunt un provincial care nu mai poate emigra peste hotare căci rădăcinile sunt adânci iar fascinația capitalei este mare.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu